Pe 8 aprilie 1967, la implinirea virstei de 56 de ani, Emil Cioran işi nota in jurnal următoarele: «In tot ce am scris, nu i-am adus sexualităţii omagiul pe care il merită». Intimplător sau nu, era in plină epocă a «revoluţiei sexuale» declanşate de tinerii din mişcarea hippie. Nu voi spune că am scris prezenta carte doar ca un omagiu adus sexualităţii, ci şi in incercarea de a inţelege delicatele şi misterioasele ei mecanisme şi modul in care ele influenţează (şi sint la rindul lor influenţate de) mecanismele sociale, morale şi culturale. Este vorba de sexualitatea omului, cel mai rasat animal din punctul de vedere al Culturii şi, tocmai de aceea, cel mai ratat animal din punctul de vedere al Naturii. Compunind această lucrare, nu am plecat de la o teză prestabilită şi nici de la un plan premeditat. Ea s-a alcătuit cumva organic. Am scris această carte in aceeaşi măsură in care ea m-a scris pe mine. Poate aşa se explică relativa eterogenitate stilistică a volumului, cu treceri uneori spontane de la rigoarea academică la exprimarea eseistică, cu grad mai mare de libertate.
