"Dacă ideea de agape este ca un parau care, in istoria crestinismului, curge pe un făgas extrem de ingust, iar uneori pare că se pierde cu totul, eros-ul este fluviul larg ce se revarsă din albie, mătură totul in urma lui si, de aceea, nici nu poate fi stăvilit teoretic si incadrat sistematic, iar cand pătrunde in crestinism caută să clatine agape si să-i ia locul. Istoria motivului crestin al iubirii nu se poate schita drept o singură linie continuă. Dimpotrivă, e un proces in decursul căruia motivul agape intalneste mereu si mereu motivul eros, iar itele lor sunt atat de intretesute, incat e aproape cu neputintă să le despărtim clar. Istoria ideii de agape se află in fata noastră ca o dramă plină de suspans, care, s-ar putea spune, alcătuieste povestea de culise a istoriei crestinismului. Eros-ul e dorintă, năzuintă, agape e jertfă. Eros-ul tinde in sus, agape coboară. Eros-ul e calea omului spre Dumnezeu, agape e calea lui Dumnezeu spre om. Eros-ul e strădanie, agape e har. Eros-ul e iubire egocentrică, cea mai inaltă, mai nobilă si mai sublimată afirmare de sine a omului, agape e iubire dezinteresată, "nu caută ale sale“, e dăruire de sine. Eros-ul vrea să-si castige viata, să devină divin, nemuritor, agape trăieste viata lui Dumnezeu, indrăzneste "să-si piardă viata“. Eros-ul e in primul rand iubirea omului, ale cărui chip si asemănare le poartă; agape poartă chipul si asemănarea iubirii lui Dumnezeu, căci "Dumnezeu este agape “. Eros-ul isi are temeiul in calitatea, frumusetea si valoarea obiectului său, nu e spontan, ci dobandit si motivat; agape e suverană fată de obiectul ei, se indreaptă "si spre cei răi, si spre cei buni“, e o iubire spontană, curgătoare, lipsită de motivatie. Eros-ul constată valoarea obiectului său si-l iubeste, agape isi iubeste obiectul si prin asta ii creează valoarea. Ce nu va fi cucerit de iubirea-agape care se dăruieste neconditionat nu poate fi cucerit deloc.“ – Anders Nygren
