In sapte texte relativ independente, Milan Kundera isi expune conceptia despre romanul european, "arta născută din rasul lui Dumnezeu“. Volumul a fost publicat in 1986 si e cea dintai carte scrisă de Kundera direct in franceză.
In epoca contemporană, epoca "paradoxurilor terminale“, romanul e menit să lupte contra a ceea ce Heidegger numea "uitarea fiinţei“. El trebuie să fie un fel de contrapondere a progresului lumii, care conduce la o uniformizare şi unificare a istoriei planetei. Romanul, ca model al lumii bazat pe relativitatea şi ambiguitatea lucrurilor omeneşti, dacă vrea să descopere porţiuni noi de adevăr – deci să-şi implinească menirea, nu poate să o facă decat in răspăr cu progresul. Istoria romanului, ca operă a Europei, inseamnă succesiunea descoperirilor romaneşti, şi nu insumarea cantitativă a romanelor. Personalităţile-cheie ale acestei istorii personale a romanului sunt Rabelais, Cervantes, Sterne, Diderot, Flaubert, Kafka, Joyce, Musil, Gombrowicz şi Broch. Concluzia finală a analizelor este că romanul, dacă vrea să supravieţuiască, nu mai poate trăi in pace cu spiritul timpului nostru, cel al uniformizării sub imperiul mass-mediei şi al kitsch-ului.
