Am fost condamnat la moarte pentru asasinarea unui copil – crimă pe care nu am săvarşit-o. Am suferit peste trei decenii de abuzuri infricoşătoare. De aceea, in cazul meu, căutarea menirii originare a omului de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele a fost o luptă cumplită, pană la sange. Am suferit enorm pană să ajung să invăţ ce inseamnă dragostea adevărată, jertfelnică, şi cum pot să o pun in practică in condiţiile vieţii mele de condamnat la moarte. Am trecut prin mari incercări pană să ajung să inţeleg că am fost creaţi nu pentru a ne satisface dorinţele egoiste, ci pentru a căuta implinirea dragostei de aproapele, pentru a ne dărui celorlalţi şi a suferi pentru ei, pentru a-i iubi aşa cum ne iubeşte Iisus Hristos pe fiecare in parte. Iar cand spun "ceilalţi”, mă refer şi la vrăjmaşii mei.
Cei mai mulţi suntem preocupaţi de propriile nevoi şi interese, neavand nici cea mai mică idee despre menirea noastră originară – aceea de a-L iubi pe Dumnezeu şi a ne uni cu El. Din cauza aceasta, nu avem parte de experienţa unei relaţii de dragoste autentică nici cu ceilalţi. Am căzut intr-un individualism in care comuniunea cu Hristos nu există şi nici nu are cum să existe. Aceasta e starea in care m-am regăsit eu, in lanţurile egoismului care-mi ţineau sufletul despărţit de har. Pentru mine, adevărata luptă pentru curăţire a fost o incercare disperată de a mă izbăvi de moartea veşnică.