Parodic și spumos, scris cu o poftă nestăvilită a invențiilor epice și de limbaj, gata să ia totul în glumă, fără să uite să strecoare lucruri serioase ori chiar grave din lumea pe care eroii săi o traversează, volumul e compozit, mozaicat, împletind stiluri și atitudini diverse și situându-se, firesc și original, în vecinătatea unor mari cărți ale Copilăriei. A fost comparat cu Alice în Țara minunilor (a lui Lewis Carroll1), cu Pinocchio (al lui Carlo Collodi2), cu Dumbrava minunată (a lui Mihail Sadoveanu3). Cititorul va descoperi, desigur, asemănări și cu povestirile lui Oscar Wilde4 (precum cele din Prințul fericit și alte povestiri ori din Casa cu rodii), alt maestru al inocenței înțelepte și jucăușe, dar nu-i vor scăpa nici cele cu Povestea fără sfârșit a lui Michael Ende5.
Despre această din urmă apropiere, aflăm mai multe din mărturisirile lui Iordan Chimet însuși (într-un interviu acordat Gabrielei Nani Nicolescu în 1993 și publicat în România literară, nr. 25 din 2007). A ales, spune el, formula peripețiilor nemaipomenite și incredibile („Tare greu de crezut aceste ciudate lucruri; de aceea le sunt recunoscător celor care mă cred pe cuvânt”; „Mint fără voie, cu nevinovăție, semn că-mi va fi iertat în curând păcatul de a vă fi mințit, căci nu-s defel obișnuit cu lucruri atât de ciudate și atât de tainice întâmplări cum numai în cărți – și nici atunci, din păcate, prea des – poți întâlni”) puse în seama micuței Elli pentru a spune liber ceea ce avea de spus, ocolind astfel abil interdicțiile de tot felul la care era supus în acei ani.
Din cuprins
- În care povestirea noastră începe într-o dimineață ca toate celelalte (cel puțin așa se părea) în Vechiul Oraș
- În care o veți afla (în fine!) pe fiica noastră Elli la postul său de mare judecător
- În care vedem ziua sfârșindu-se în pace. Și mai este vorba și de un pelican albastru
- În care e vorba, iarăși, de o judecată, și alte întâmplări mai mult sau mai puțin de crezut
- În care, cu voia dumneavoastră, capitolul trecut se continuă în cel de față
Despre autori Om cu preocupări dintre cele mai diverse și mai surprinzător împlinite (poet, prozator, eseist, scenarist, scriitor atras de perspectiva suprarealistă ori de SF, de lumea filmului și de cea a artelor plastice, deopotrivă), Iordan Chimet a publicat și antologia Cică niște cronicari duceau lipsă de șalvari (1999), cu exponate de prima mână ale umorului absurd însoţite cu desene la fel de năstrușnice. Să mai pomenim aici câteva titluri, mai ales dintre cele care pot fi considerate literatură pentru copii, dar care exploatează copios ambiguitatea, vorba cu două tăișuri, calamburul, subtextul cu valenţe libere și aluzia fină pentru a transmite mesaje valabile pentru tineri și mai puţin tineri, laitmotivul cărţilor sale fiind acela al eliberării de constrângeri și condiţionări abuzive prin fantezie și reîntoarcere la inocenţă (pe care o înţelege ca „simbol al copilăriei, bucuria eternă de la care ar trebui reconstruită lumea”): volumul de poeme Lamento pentru peștișorul Baltazar (1968), în care este deja prezentă tema călătoriei fantastice, pe aripile visului și ale imaginaţiei dezlănţuite, tărâmurile „altfel” spre care se îndreaptă personajele sale fiind, în etape succesive ale scrisului său, Vechiul Oraș, Orașul, Imaginaria.