"Ia aminte spre mine si mă ascultă; mahnitu-m-am intru nelinistea mea si m-am tulburat de glasul vrăjmasului si de necazul păcătosului. (Psalmul 54, 2)
Căintă, căintă. Pocanie. Pocăintă.
A doua zi, precum mă intelesesem cu Petre, ne-am intalnit la intrarea in Grădina Botanică. Era o zi de iulie tocmai potrivită pentru o plimbare si o sedere de cateva ceasuri intr-un astfel de loc.
Am convenit să ne vedem, pe cat cu putintă, in fiecare zi, afundandu-ne in trecuturi spre a căuta să intelegem diacronia prezentului.
In om e inchisă enigma universului, afirmă Părintele nostru Daniil de la Rarău. Dezlegarea aceasta se face insă prin Hristos . Hristos este libertatea in suferintă, in vreme ce Antihristul este fericirea in constrangere.
Parcă nicicand Planeta n-a respirat mai necesar indemnul Botezătorului "Pocaiti-vă, căci s-a apropiat Impărătia Cerurilor!" Si parcă niciodată omenirea n-a fost mai ignorantă fată de substantialitatea acestui indemn si fată de toate celelalte mesaje centrate pe apelul la pocăintă, repetate de nenumărate ori de Mantuitorul Hristos si de catre Apostoli.
Am langă mine prototipul automutilatului. Omul care a pierdut esenta vocatiei umane: asemănarea cu Dumnezeu.
Sfintii Părinti il privesc pe om ca pe acea făptură creată de Dumnezeu după Chipul Său, menită să-si dobandească asemănarea cu El spre a deveni, conform naturii sale, el insusi dumnezeu prin Har.
Omul s-a indepărtat insă de Dumnezeu, despartindu-se in fapt de sinele său autentic, de aproapele său, de semenii săi, pierzandu-se instrăinat in sălbăticia fantasmelor unei lumi create de el. O lume a lăcomiei, a iubirii de bani si de bogătii, a maniei si agresivitătii, a patimilor legate de sexualitatea exacerbată, a fricii, a tristetii, a falselor valorizări ale eului si, desigur, a deznădejdii. Sunt toate acestea maladiile omului cotropit de iubirea de sine, de antropolatria suprimatorie, de egocentrismul extreminator."
