Un schimb de scrisori imaginar intre o adolescentă din zilele noastre şi o sfantă din vremurile apostolice. In balansul dintre copilărie şi maturitate, scrisorile acestea şi rugăciunile unei sfinte iubitoare o insoţesc la trecerea de la liceu la facultate, de la traiul de acasă la cel de la cămin, de la o viaţă fără Hristos la Ortodoxie.
Mă cheamă Lidia. Mi‑au pus numele bunicii mele agnostice şi nu sunt o sfantă, desigur. De fapt, nici măcar creştină nu sunt şi am aflat de tine abia cand cei din familia mea – mai puţin eu – s‑au botezat creştin‑ortodox acum cateva săptămani. Cand ne‑am intors de la biserică, mama a venit la mine in cameră şi mi‑a dat o icoană cu tine. A ţinut să‑mi explice că o icoană nu este doar o imagine şi a insistat ca eu să consider acest dar ca pe un fel de legătură directă cu tine, cea reală. Deşi, văzand amestecul de nelinişte şi speranţă din privirea ei, mi‑a venit să mă ascund, icoana in sine mă pune cumva pe ganduri. De cand mi‑a dat‑o stă la mine pe birou şi, din cine ştie ce motiv, mă mai surprind uitandu‑mă atent la ea de fiecare dată cand răman in cameră mai mult de cateva minute... Cat de veche este imaginea asta? Oare cel dintai care a pictat‑o te cunoştea? Aşa arătai tu cu adevărat sau ai fost stilizată şi idealizată in timp? De fiecare dată cand văd picturi vechi mă intreb lucrul ăsta, pentru că nici una dintre ele nu arată ca oamenii adevăraţi care trăiesc in lumea de azi.
Aşadar... eşti reală? Aşa se explică faptul că mă tot uit la tine? Mama mea, cu amestecul ei de nelinişte şi speranţă, spune că tu eşti vie in rai şi poţi să te rogi pentru mine. Sunt sigură că am nevoie de rugăciunile tale, dar nu iţi voi cere aşa ceva pană cand nu mă hotărăsc pentru tot tacamul: sfinţi, rugăciuni şi, mai ales, un Dumnezeu adevărat la Care să aibă sens să mă rog. Dar nu văd cum ar putea să strice dacă iţi scriu şi, de fapt, nici nu mă pot abţine. Simt nevoia să vorbesc cu cineva.
