Pană la a fi romanesc, din 1913, Balcicul era doar un spectacol al mării şi un seducător amalgam etnic şi cultural de la marginea fostului Imperiu otoman. Dacă administraţia noastră preia un targ modest, pictorii dau aici de Orient in toată splendoarea sa, dar mai ales de un peisaj şi de o lumină cu totul aparte. Deşi il vizitase in 1915 şi văzuse ce era de văzut, regina Maria se indrăgosteşte de Balcic abia in 1924, intr-atat de puternic, incat işi construieşte, pe ţărmul stancos şi sălbatic, un adevărat paradis. Se poate spune că datorită ei, din acest moment, mitul Balcicului nu mai are nevoie de combustia istoriei, este pur şi simplu sincron cu realitatea, ba chiar o inraureşte, dandu-i o strălucire fără egal in perioada interbelică. Boema artistică, animatorii culturali, scriitorii, arhitecţii şi chiar şi politicienii vin vară de vară la Balcic, infrumuseţandu-l şi pregătindu-l pentru o promiţătoare carieră de staţiune marină şi culturală.Ca orice paradis, şi Balcicul a fost pierdut. Lucian Boia l-a reconstruit insă atat de bine din fărame de memorie, din documente şi fotografii de epocă, incat se poate spune că, printr-o carte atat de frumoasă, am recaştigat, simbolic, paradisul pierdut.
Pentru turism, Balcicul era, intr-adevăr, splendid dăruit, atat prin pitorescul lui natural, cat şi printr-un pitoresc uman, nu mai puţin bătător la ochi. In totul, era diferit, era altfel. Istorie, legendă, cine mai ştie unde era adevărul? De fapt, translaţia spre legendă e un semn bun, un simptom de vitalitate. Rămane cu noi doar acea parte a trecutului susceptibilă să starnească imaginaţia. Balcicul este Balcic, tocmai fiindcă peste Balcicul real, şi transfigurandu-l, s-a aşezat un Balcic imaginar.
