"Roman fiind, Radu Vancu are «şapte vieţi in pieptu-i de aramă». Aşa şi nu altfel i se explică frenezia debordantă a zilei şi a clipei. Al doilea volum din Jurnalul lui este, fără să mă tem de cuvant, hipnotic. Şi ai impresia, citind, că Radu Vancu tocmai a caştigat un pariu cu supranaturalul. E mereu febril, ocupat şi preocupat. Nu mai are mult pană să cocheteze cu ubicuitatea. In geografia lui afectivă atrag atenţia două capitale: VancuVer şi (San) Sebastian. Langă ele, pe aceeaşi hartă, găseşti faruri şi călăuze prin teritoriile prieteniei, ale rezistenţei la ticăloşie, ale admiraţiei şi – rar – ale deznădejdii. Aproape că te cuprinde invidia urmărind acest traseu pe care se ivesc borne luminoase şi unde respiraţia lecturii e accelerată de la un rand la altul. Viaţa lui Radu Vancu, aşa cum e povestită aici, are o incărcare formidabilă. Te şi miri cum se pot mobiliza atatea resurse pentru atatea cauze bune. Şi chiar dacă nu te miri, cuviincios şi firesc e să aplauzi paradoxul: autorul Transparenţei e vizibil şi numai bun de strans in braţe. De ce? Pentru splendida cronică etică pornită din Piaţa Huet a Sibiului «infim şi infinit». Pentru căldura prieteniei cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin, Mircea Cărtărescu, Eugen Ciurtin şi ataţia alţii. Pentru disponibilitatea colosală, care-l face să nu refuze invitaţiile şi să fie o prezenţă mereu proaspătă şi seducătoare. Pentru sprijinul acordat tuturor poeţilor la inceput de drum. Pentru constatarea că Florenţa e «jignitor de frumoasă». Pentru amintirea tatălui pierdut şi formulele uneori paralizante ale fiului caştigat. Pentru Cami, armonie şi microarmonie. Şi pentru bunătatea lui funciară. Fiindcă – regret că o scriu abia acum – Radu Vancu nu e doar un profesor dăruit, un exigent om al cetăţii şi un scriitor minunat. Radu Vancu e un om bun, iar bunătatea lui ne atinge şi ne incălzeşte pe toţi.“ — RADU PARASCHIVESCU
Am tot ezitat dacă să incep acest al doilea jurnal, după incheierea primului; nu voiam să repet pur si simplu ce am spus deja in primul, să ingrămădesc aici alte biografeme & superstitii & gesticulatii. Voiam să se schimbe ceva esential in tonul lui, in ceea ce spune pe deasupra (sau pe dedesubtul) tuturor micilor biografeme pe care le inregistrează.
Si azi-dimineată, in vreme ce veneam spre gară prin zorii foarte răcorosi, simtind cum imi ingheată umerii sub cămasa prea subtire, am inteles deodată ce s-a schimbat in jurnalul ăsta: pur si simplu mi-a dispărut corpul din el...
E, dacă am dreptate in impresia asta, un jurnal fără corp. Si mă intreb dacă e bine sau rău că-i asa – si dacă poate exista asa ceva – sau dacă nu cumva e un obiect imposibil, un cutit fără maner căruia-i lipseste lama, cu vorba lui Lichtenberg.
