Atunci cand ne apropiem de fenomenul religios, fie studiindu-l din postura cercetătorului, fie trăindu-l ca simpli credinciosi, ne vom lovi inevitabil de problema fanatismului. Crestinismul nu face exceptie. Lucrarea de fată abordează tocmai acest subiect controversat, urmărind felul in care o sectă iudaică apocaliptică, pacifică si spirituală, persecutată si criticată de reprezentantii culturii greco-romane, a devenit religia oficială a Imperiului Roman, ajungand să persecute, la randul ei, alte religii sau alte curente crestine. Tema este tabu in istoriile bisericesti oficiale sau, in cel mai bun caz, tratată superficial.
Giovanni Filoramo, unul dintre cei mai reputati specialisti contemporani in istoria crestinismului, atinge acest punct nevralgic cu mult curaj, dar fără părtinire, intrebandu-se dacă fanatismul si intoleranta crestină isi au originea in doctrina noii religii a iubirii si a iertării, sau sunt consecinta metamorfozei Bisericii lui Cristos in Biserica de stat constantiniană si teodosiană, care a ajuns să distrugă locasurile de cult ale păganilor si ereticilor, nu doar excluzandu-i pe acestia din societate, ci condamnandu-i la ardere pe rug, cum s-a intamplat cu Priscillian in anul 385.
Crucea si puterea ne invită să călătorim in timp, in chiar miezul acelor furtuni politice si dogmatice din primele veacuri ale crestinismului, cand s-au format cele două ramuri ale sale, cea răsăriteană si cea apuseană, care au evoluat mereu in umbra acestei relatii tensionate cu puterea seculară, o relatie care nu si-a găsit rezolvarea nici pană in ziua de azi.