Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rămas pană acum necunoscute. Si asta fiindcă, pentru editori, efortul urias de a pune in ordine complexitatea neobisnuită a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide intre ceea ce este provizoriu si definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, isi are desăvarsirea sa, uneori la fel de exemplară ca a formei definitive. A venit vremea, poate, să ne dăm seama de acest lucru si să descoperim ceea trebuia odată si o dată descoperit: o altă fată a poetului Eminescu, un "sunet secund“ al creatiei sale poetice, ce se face auzit, in chip indubitabil, in versurile lăsate pană acum "in penumbra“ tiparului. Volumul de fată adună multe dintre acele "crampeie inchegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris si tipărit in mărunta literă a aparatului critic din editia de Opere, dar pe care le-a "uitat“ totusi acolo. Readunate cu grijă si puse impreună, ele isi regăsesc ceva din rostul lor initial: acela de a fi poezie.