Mulţi dintre cei plecaţi nu povestesc mai nimic din suferinţele lor: dorul nu se poate povesti, iar lacrima se tace. Am dat glas adevărului, in numele tuturor. Am trecut prin emoţii foarte mari la lansările pe care le-am făcut aici, in Italia, traducerii in limba italiană a Cireşelor amare... M-am temut că ei, italienii, se vor supăra, că se vor simţi răniţi de adevărurile pe care le-am spus despre ei in carte. Dar am intalnit oameni care s-au ruşinat şi care, plecand capul in pămant, mi-au spus că habar n-au avut cate au indurat emigranţii din pricina unora dintre ei, italienii adică. Cineva, italiancă, mi-a cerut să-i scriu langă autograf «Nu pleca!» – cu siguranţă luase traducerea s-o dea cadou cuiva drag, incercand să-i impiedice plecarea. O chinezoaică stabilită in Italia mi-a mulţumit că am scris cartea şi mi-a mărturisit că şi ei se recunosc in ea... Toţi emigranţii lumii oftează la fel. Toţi speră că se vor intoarce intr-o zi... Apoi, au fost două femei din Sardinia, tot italience, care m-au imbrăţişat in plină stradă! Copiii uneia, fraţii celeialte sunt şi ei plecaţi aiurea, in Anglia şi in Germania. Nu mai eram din tabere diferite, eram mame şi surori, atat!
