Uitarea este echivalentul morţii, ne spune Azar Nafisi, iar cărţile au fost dintotdeauna paznicii memoriei noastre. Cărţile ne transmit adevăruri care adesea nu pot fi rostite şi devin de multe ori forme de luptă eficiente impotriva regimurilor totalitare. In cele cinci scrisori imaginare adresate tatălui său, insoţite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistenţei, ci şi, mai ales, literaturii ca formă de rezistenţă. Sondand operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse in discuţie multe dintre marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană: dezumanizarea, lupta femeilor şi a minorităţilor pentru drepturile lor, teocraţia iraniană şi derapajele antidemocratice din SUA, războaiele din Orientul Apropiat, tortura şi lagărele de concentrare, relaţia victimă-călău, pandemiile ş.a. Transpuse in ficţiune, toate aceste teme au făcut şi continuă să facă din cărţi lecturi subversive, incitante şi "periculoase”, inlocuind minciuna cu adevărurile pe care ele le dezvăluie. Citeşte periculos este o carte care nu ne poate lăsa tăcuţi şi nici indiferenţi.
"Cărţile nu ne pot salva de la moarte, dar ele ne pot ajuta să trăim şi, mai ales, să trăim cu speranţă.” (Azar Nafisi)
"Dar cum oare se explică faptul că atat de mulţi oameni recurg la idei, la imaginaţie şi frumuseţe atunci cand li se ia tot ceea ce noi numim viaţă? Cand nu mai au absolut nicio putere asupra vieţii şi asupra morţii lor? Cand sunt in pragul morţii? Cand ne confruntăm cu acte de o asemenea brutalitate şi cruzime, cand ne pierdem speranţa de a mai fi oameni, ne intoarcem instinctiv la acele realizări ale omenirii care omagiază demnitatea, libertatea şi frumosul. Facem apel la empatie şi credinţa că, pană şi in asemenea locuri aflate atat de aproape de moarte, rămanem totuşi in vecinătatea vieţii prin intermediul cărţilor, al artei şi al muzicii, prin ceea ce s‑a născut din dragoste, din pasiune şi din dorinţa de a comunica, din nevoia de a ne opune morţii şi uitării. La fel de important e faptul că, chiar in pragul morţii fiind, cand nu ne putem alege modul in care trăim sau murim, mai avem incă posibilitatea de a alege cum să ne confruntăm cu acea moarte, cum să ne confruntăm cu călăul nostru: cu demnitate şi dragoste de viaţă sau de vidul oferit de moarte. Nu ne putem pierde speranţa intr‑o lume care l‑a dat pe Rumi sau pe Shakespeare.” (Azar Nafisi)
