Sistemul DC:0-3 Clasificarea Diagnostică a Sănătăţii Mentale şi a Tulburărilor de Dezvoltare ale Copilăriei Timpurii încurajează clinicienii să încerce să înţeleagă complexitatea proceselor de dezvoltare din primii ani de viaţă.
Recomandari
DC:0-3 a fost realizat cu intenţia de completare a abordărilor de diagnostic ale sănătăţii mentale şi tulburărilor de dezvoltare a sugarilor şi a copiilor mici care existau pană in acel moment. DC:0-3R continuă această intenţie. DC:0-3 a răspuns la eşecul DSM de a include (1) o suficientă acoperire a sindroamelor din copilăria timpurie care necesitau atenţie clinică sau (2) o suficientă consideraţie pentru trăsăturile de dezvoltare ale tulburărilor timpurii. Un lucru foarte interesant este faptul că din momentul in care a fost publicat DC:0-3 clinicienii au folosit acest sistem pentru clasificarea tulburărilor din primii 4 ani, găsind in el mai multe aspecte utile pentru perioada preşcolară. Acest pattern de utilizare a rezultat din nevoia clară de a integra DC:0-3R cu criteriile DSM-IV (APA, 1994) pentru copiii mai mari. In 2001-2002, Academia Americană de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului a susţinut un grup de lucru independent care a dezvoltat "Criteriile de diagnostic pentru varstă preşcolară” (Research Diagnostic Criteria – Preschool Age, RDC - PA; Task Force on Research Diagnostic Criteria: Infancy and Preschool, 2003), specificand astfel criteriile psihiatrice pentru tulburările comune preşcolarilor. Am căutat să incorporăm aceste criterii in DC:0-3R ori de cate ori a fost posibil. Totuşi, este important să notăm şi diferenţele care apar intre scopurile RDC-PA şi DC:0-3R. Acestea pot fi sumarizate după cum urmează: RDC-PA a avut ca punct de plecare categoriile de clasificare din DSM-IV-TR (APA, 2000) iar apoi a specificat criteriile caracteristice dezvoltării pentru preşcolari. Spre deosebire de acesta, DC:0-3 şi DC:0-3R includ categorii de clasificare care nu au fost incă acoperite de sistemul DSM. RDC-PA se centrează, in principal, pe criteriile diagnostice utilizate in cercetare, fără să ia in considerare formularea sau utilitatea clinică; DC:0-3 şi DC:0-3R dau o importanţă mare şi acestor ultime caracteristici, incluzand evaluarea relaţiilor cu persoanele care au grijă de copil şi evaluarea funcţionării socio-emoţionale. RDC-PA se axează, in primul rand, pe perioada preşcolară. DC:0-3 şi DC:0-3R işi concentrează atenţia pe primii 3 ani din viaţă. Procesul de diagnostic şi conceptualizarea clinică Procesul de diagnostic Pentru clinicianul practicant, procesul de diagnostic este unul continuu. Un diagnostic nu se pune pe baza unei singure descrieri a simptomelor, ci informaţia se colectează in timp pentru a inţelege aspectele multiple ale prezentării problemelor, precum şi variaţiile in adaptare şi dezvoltare care se fac văzute cu diverse ocazii şi in diferite contexte. Procesul de diagnostic este format din două aspecte: clasificarea tulburărilor şi clasificarea indivizilor. Noi clasificăm tulburări, nu indivizi. In primul rand, clasificăm simptomele pentru ca profesioniştii să poată comunica clar despre sindroamele descriptive. Astfel, clinicienii işi pot lega observaţiile de tot mai multe cunoştinţe despre etiologia, patogeneza şi cursul unei tulburări, precum şi aşteptările faţă de tratament. Utilizand limbajul comun al unui sistem de diagnostic, se facilitează conexiunea indivizilor cu serviciile existente şi asta ne poate ajuta in mobilizarea sistemelor corespunzătoare de sănătate mentală. Evaluarea indivizilor precede clasificarea. Evaluarea şi clasificarea sunt ambele utilizate in conceptualizarea clinică. Conceptualizarea clinică implică a pune cap la cap mai multe observaţii şi surse de informaţii despre un individ intr-o schemă generală de diagnostic, pentru a ghida clinicianul intr-un anumit context. Merită notat faptul că pe măsură ce sistemele de clasificare DSM şi ICD au devenit multiaxiale, clinicienii le-au folosit nu numai pentru clasificarea tulburărilor, ci şi pentru ghidarea evaluării şi a conceptualizării clinice. Primele dintre aceste axe se ocupă de clasificarea tulburărilor şi a patra şi a cincea se ocupă de evaluarea indivizilor in context. DC:0-3 şi DC:0-3R urmează o formă multiaxială similară. Axa I a DC:0-3R notează tulburările clinice, Axa II probleme de relaţionare, Axa III condiţii medicale şi probleme de dezvoltare, Axa IV stresori psihosociali şi Axa V funcţionarea emoţională şi socială a individului in context. Conceptualizarea clinică in perioada de sugar şi in copilăria timpurie Atunci cand discutăm despre conceptualizarea clinică cu privire la sugari şi copii foarte mici, autorii DC:0-3 au făcut două observaţii cheie: Evaluarea şi clasificarea diagnostică sunt ghidate de ideea că toţi copiii au propria lor dezvoltare şi manifestă diferenţe in performanţele motorii, de limbaj, cognitive, afective şi de interacţiune. Toţi sugarii şi copiii mici sunt participanţi la diverse sisteme de relaţionare. Cele mai semnificative relaţii ale copiilor sunt, de obicei, cele cu membrii familiei. Familiile, la randul lor, se antrenează in relaţii cu comunitatea şi cultura din care fac parte. Orice intervenţie sau program de tratament ar trebui să fie bazat, pe cat posibil, pe o inţelegere completă a copilului şi a relaţiilor acestuia. Presaţi de timp, clinicienii pot fi tentaţi să işi focalizeze atenţia asupra unui număr limitat de variabile, luand foarte puţin in considerare alte influenţe asupra dezvoltării. Clinicienii ar mai putea fi tentaţi să evite evaluarea acelor arii din funcţionarea copilului unde nu există sau nu sunt suficient dezvoltate constructe sau instrumente adecvate de cercetare sau unde ei inşişi au lacune in ceea ce priveşte pregătirea lor. Deşi aceste tentaţii sunt de inţeles, orice clinician care este responsabil de realizarea unui diagnostic complet pentru un sugar sau un copil mic şi de planificarea unei intervenţii, trebuie să ia in considerare toate ariile relevante ale funcţionării copilului. Independent sau cu o echipă de colegi, clinicianul este obligat să aplice cunoştinţele cele mai valide din domeniu pentru fiecare arie de funcţionare in parte, astfel putand evalua atat punctele tari, cat şi punctele slabe ale copilului şi familiei. Un clinician sau o echipă de lucru are nevoie de un anumit număr de şedinţe pentru a inţelege cum este nivelul de dezvoltare al fiecărei arii de funcţionare al fiecărui sugar sau copil. Pentru screening pot fi suficiente cateva intrebări, puse părinţilor sau celor care au grijă de copil, despre fiecare arie de funcţionare dar aceste intrebări nu sunt suficiente pentru o evaluare completă. O evaluare completă necesită un minim de 3 sau 5 şedinţe de 45 de minute fiecare. De obicei, aceasta implică: Intervievarea părinţilor despre istoria de dezvoltare a copilului Observarea directă a funcţionării familiei – de exemplu, dinamica familiei şi părinţilor, relaţia dintre părinte şi copil. Strangerea de informaţii, prin observaţie directă şi raportări, despre caracteristicile individuale ale copilului, limbaj, cogniţie şi exprimare afectivă. Evaluarea reactivităţii senzoriale şi a procesării, a tonusului motor şi a abilităţilor de planificare motorie. Pe langă investigarea tulburărilor clinice, datele dintr-o evaluare complexă ar trebui să ne dea noţiuni preliminare despre: Natura dificultăţilor copilului şi a punctelor sale tari, incluzand nivelul de capacitate de adaptare şi funcţionare in ariile majore de dezvoltare (social-emoţională, relaţională, cognitivă, de limbaj, senzorială şi motorie), in comparaţie cu dezvoltarea relaţionată cu varsta. Contribuţia relativă la competenţele copilului şi la dificultăţile diferitelor arii evaluate (relaţii familiale, modalităţi de interacţiune, caracteristicile de dezvoltare) Un plan de intervenţie extins care să abordeze 1 şi 2 de mai sus. Dacă profesioniştii bine pregătiţi au suficient timp şi resurse pentru a le realiza, evaluările diagnostice comprehensive se pot desfăşura in diferite contexte. Un clinician care conduce o evaluare diagnostică şi formulează un plan de intervenţie ar trebui să aibă experienţă in evaluarea ariilor de funcţionare descrise mai sus şi in integrarea datelor intr-o conceptualizare coezivă. Clinicile care sunt specializate numai in anumite arii de evaluare şi intervenţie ar trebui să obţină specializări adiţionale prin angajarea altor specialişti sau prin consultarea altor colegi care au expertiză pe alte domenii de funcionare. De exemplu, evaluarea tulburărilor de autoreglare a procesării senzoriale ar putea cere expertiza unui terapeut ocupaţional care poate evalua procesarea senzorială şi capacităţile de integrare ale copiilor şi sugarilor. DC:0-3R continuă sistemul de clasificare multiaxială care a fost atat de util in conceptualizarea clinică. Utilizarea sistemului multiaxial pentru conceptualizarea clinică se focalizează pe atenţia clinicianului asupra factorilor care pot contribui la dificultăţile pe care copilul le poate avea, pe abilităţile sale de adaptare, şi pe ariile adiţionale de funcţionare in care intervenţia ar putea fi necesară. Etichetele pentru axele DC:0-3R sunt in esenţă aceleaşi ca in DC:0-3, incorporand anumite schimbări in formulare, aşa cum ni s-a recomandat de către utilizatori. Acestea sunt: Axa I: Tulburări clinice Axa II: Clasificarea tulburărilor de relaţionare Axa III: Condiţii medicale şi tulburări de dezvoltare Axa IV: Stresori psihosociali Axa V: Funcţionarea socială şi emoţională
Recomandari
