Pasiunea pentru superlative rămane nestinsă in Romania de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a exceptionalismului carpatin nu doarme si insistă să sustină, in acest avant insomniac, că trăim intr-un spatiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne admirăm singuri măretia. Romania nu e singura tară care se pretinde mare pentru a uita că e mică. Dar e cea care ne interesează, fiindcă in ea trăim. Or, a inventa formule superlative cand esti corigent la atatea criterii elementare trădează un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid in calendarul sporturilor olimpice. O tară lipsită de autostrăzi si spitale se leagănă in iluzia exceptionalismului si a fratelui său de cruce, celmaicelismul. O tară plină de analfabeti functional se chinuie să-si ilustreze detenta fabricand produse care ies din conturul normalitătii. O tară cu scoli in care plouă si in care veceul e in fundul curtii se păcăleste singură prin indelungi artificii cosmetice. O tară unde lumea nu mai citeste adulmecă lacom Cartea – e adevărat, a Recordurilor. O tară plină de gropi si de boli cochetează cu varful clasamentului. O tară cu mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa exaltă traiul bun si se visează deasupra celorlalte.
