Intelectual aşezat, preponderent retractil şi melancolic, plămădit din vechea stirpe rafinată a literaţilor ardeleni tradiţionali, crescuţi in spiritul unui ethos imperial, Kocsis Francisko excelează in domenii care se armonizează intregitor, dand la iveală fizionomia unui transilvanism flexibil, seniorial, destul de greu de găsit in spaţiul nostru cultural de azi.
Literat şcolit fiind, adică trecut prin biblioteci rafinate inainte de a se apuca să scrie, Kocsis nu produce proză destructurată, experimentală, ci e un miniaturist exigent şi rafinat, care "iubeşte cuvintele vechi, zemoase şi dulci”, adoră intertextualitatea intrinsecă, adică scenariile narative in ramă (descrieri, poveşti, scrisori), esenţa volumului fiind dată de capacitatea povestitorului de a aştepta şi de a consemna micile epifanii ale existenţei.
Scriitorul foloseşte – era inevitabil ca acest impuls livresc să nu se manifeste la un autor care e convins că "orice carte e o uşă deschisă către altele” – cateva reţetare literare acreditate, din dorinţa de a reliefa o dihotomie clasică pentru acest tip de proză, in care personajele se impart in două categorii: a celor "selectate” de o epifanie sau revelaţie majoră şi a celor pe care Dumnezeu, in generozitatea sa infinită, le ignoră.
Ştefan Borbely
