Momentele constituie o multiplă concretizare a faţetelor prin care omul are felul de a fi al faptului-de-a-fi-unul-împreună-cu-altul. Aici e şi marea intuiţie a lui Caragiale.
Recomandari
Un clasic provocator, de redescoperit şi recalibrat cu fiecare generaţie
„Momentele constituie o multiplă concretizare a faţetelor prin care omul are felul de a fi al «faptului-de-a-fi-unul-împreună-cu-altul». Aici e şi marea intuiţie a lui Caragiale. Această constantă reprezintă un dat ori¬ginar, determinant nu numai, în particular, pentru perechea Mache şi Lache – «unul şi acelaşi în două feţe, doime de o fiinţă şi nedespărţită» –, ci şi pentru existenţa umană în genere. De aceea, individul Momentelor îşi trăieşte, în permanenţă şi cu febrilitate, sentimentul fundamental care nu e altul decât acela al aşteptării celuilalt, fiindcă spectrul singurătăţii îl umple de panică. Sugestiile de interpretare a Momentelor, venite din direcţia filozofiei existenţiale (în special a lui Heidegger), ne explică deplin şi cauza vitalităţii lor neîntrerupte, şi motivul pentru care ele transcend statutul de proză ocazională. În acest context, reproşul lui Caragiale la adresa incapacităţii contemporanilor săi de a-l recepta adecvat devine perfect justificat: «De Momente n-a spus nimeni un cuvânt, deşi e o carte europeană»." (Ion VARTIC)
„Caragiale e un om întreg, ştie ce e tristeţea, dezamăgirea, descumpănirea. Are pagini cutremurător patetice, după cum are pagini de un haz nebun şi de o devastatoare savoare ludică. Dincolo însă de umorile lui schimbătoare, de suişurile şi coborâşurile destinului şi ale firii sale, trebuie, cred, să ne veselim, clipă de clipă, de veselia lui, de râsul lui genuin, de aplecarea lui spre chef aşezat şi amuzament. Caragiale e, fireşte, un observator critic, un om al ironiei şi al deriziunii, dar toate pe un fundal de voioşie existenţială, de convivialitate tonică. Oamenii şi lumea îl distrează. Îi plac taclaua, anecdota, comédia vieţii.“ (Andrei PLEŞU)
(1852, Haimanale, jud. Dâmboviţa – 1912, Berlin) a încetat de mult să fie doar „cel mai mare dramaturg român" sau „Molière al românilor".
A devenit emblemă naţională, categorie etnopsihologică, „chipul diurn al fiinţei naţionale", cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Aşa stând lucrurile, a fost adulat, contestat şi discreditat deopotrivă. „Cel mai sociabil scriitor al românilor", marele epicureu „campion al colaţiunilor bucureştene" şi „marele zugrav de moravuri" a fost fluierat la premiere pentru incom patibilitate cu high life-ul epocii, a fost refuzat de două ori la premiul Academiei, i s-au înscenat procese de plagiat, i s-a decretat perisabilitatea operei ş.a., „grecul genial" fiind considerat când „arhicanalie", când „ultimul ocupant fanariot" al României.
Era fatal, aşadar, ca, în relaţie cu societatea autohtonă, scriitorul să practice constant „jocuri cu mai multe strategii", iar omul să-şi plănuiască tenace „exilul voluntar" dinspre Regat către Apus, fie la Braşov, Sibiu, Cluj, fie, în final, la Berlin. A fost gazetar, sufleur, revizor şcolar, copist, profesor, corector, registrator, director general al Teatrelor, patron de berării falimentare ş.a., iar în politică a slujit nonşalant, cu pragmatic sarcasm, cameleonismul, trecând pe la conservatori şi socialişti, la liberali, junimişti şi radicali, pentru a campa – sexagenar jovial, dar nu doar ludic – în „takismul" conservator-democrat. Un clasic provocator, de redescoperit şi recalibrat cu fiecare generaţie.
Recomandari
