Există intrebări cărora li se poate răspunde prompt si pertinent. De la cele ale experienţei curente (Ce număr porţi la pantofi?), pană la cele ale expertizei stiinţifice (Ce este legea gravitaţiei?). Există si intrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curand talentul metafizic sau fantezia: De ce are mana cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, in sfarsit, intrebările «mari», intrebările ultimative, cărora imi place să le spun «rusesti», căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieţii? Pentru astfel de intrebări, nu poti să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un «ocolis» transfigurator. E cea mai adecvată soluţie. Singura. In loc să spui, savant: «uite cum stau lucrurile!», spui: «hai mai bine să-ţi spun o poveste». In cartea de faţă va fi vorba despre povestile spuse de Iisus, in efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul impărăţiei Sale. Sarcina pe care si-o asumă e imposibilă, asadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă in reţetă si abuz doctrinar, si are de dat nu doar materie de reflecţie, ci si motivaţie de viaţă, suport existenţial.
