In scurta sa viaţă trăită la răscrucea a două secole, Ugo Foscolo s-ar zice că adună tradiţia literaturii şi istoriei italiene şi o incendiază in focul viu al trecerii dintre epoci, de la revoluţie la războaiele napoleoniene şi restauraţie. Opera foscoliană abordează teme nenumărate, orientate spre aspecte ale vieţii dintre cele mai felurite, chiar şi spre cele marginale şi neobişnuite, atat ale culturii clasice, cat şi ale celei contemporane. Dar acest belşug de interese este compensat de predilecţia pentru cateva motive constante, care trimit la certitudini şi valori pozitive: tema compasiunii, a mormantului ca emblemă a continuităţii intre vii şi morţi, tema patriei, a prieteniei, a iubirii, frumuseţii şi armoniei. In absoluta incertitudine a existenţei aceste repere se prezintă insă ca iluzii. Autorul nu le recunoaşte nici un fundament obiectiv in natură, căci natura ii apare oarbă şi indiferentă la dorinţele şi pasiunile omeneşti; el le resimte mai degrabă ca pe nişte alegeri subiective in care caută consolare şi le atribuie o valoare socială, considerandu-le temelia comunităţii civice. «Iluzia» care le conţine şi le rezumă pe toate celelalte este arta şi poezia, care transformă iluziile subiective in forţă civică şi colectivă. Prin artă, Foscolo aspiră la un bine superior, inţeles ca rezolvare a oricărui conflict.
