Născute din contemplarea singurătătii si a revoltei in fata absurdului, din credinta că fericirea poate fi pină la urmă descoperită, nu doar căutată cu deznădejde, cele citeva proze reunite sub titlul Nunta sint tot atitea călătorii initiatice. Ele se suprapun, in filigran, peste sursele bucuriei, soarele si marea si revolta neobosită de a elibera omul de constringerile pe care si le‑a impus si de barierele spiritului, care‑l sufocă. Spre deosebire de Jean‑Paul Sartre, vesnicul rival, care‑si "detestă copilăria si tot ce mai supravietuieste din ea”, pentru Camus nevoia de a căuta fericirea impune o intoarcere la origini. Căci omul poate fi fericit doar asumindu‑si geneza si‑si poate găsi sensul existentei numai revoltindu-se. Volumul Nunta, cu cele patru călătorii in spatiul istoric – "Nuntă la Tipasa”, "Vintul din Djemila”, "Vara la Alger” si "Desertul” –, e un posibil punct de plecare al gindirii asupra lumii din romanele lui Camus.
"După cum anumiti tărani din Spania ajung să semene cu măslinii de pe păminturile lor, tot astfel chipurile lui Giotto, despuiate de umbrele derizorii prin care se manifestă sufletul, se contopesc cu insusi tinutul toscan, in singura lectie pe care acesta le‑o dă tuturor cu generozitate: un exercitiu al pasiunii in detrimentul emotiei, un amestec de asceză si de plăceri, o rezonantă comună a pămintului si a omului, prin care omul, ca si pămintul, se defineste undeva la jumătatea drumului dintre nimicnicie si dragoste. Adevărurile de care inima e sigură sint putine. Si evidenta aceasta mi s‑a impus cu tărie intr‑o anumită seară cind umbrele incepeau să inece cu marea lor tristete mută viile si măslinii din cimpia Florentei. Dar tristetea acestui tinut e intotdeauna un comentariu al frumusetii. Si, in trenul care alerga prin inserare, simteam cum in mine ceva era gata să se descătuseze. Astăzi stiu că acel ceva care purta chipul tristetii era totusi fericirea.” (Albert Camus)
