Cele trei eseuri cuprinse in acest al doilea volum din Parerga et paralipomena (1851) – culegere tarzie, apărută la 33 de ani de la publicarea primului volum din Lumea ca voinţă şi reprezentare – nu reprezintă o simplă anexă a acestei opere, ci complementul ei necesar, care a pregătit succesul fulgerător şi recunoaşterea generală a gandirii lui Schopenhauer din ultimul deceniu de viaţă.
Primul dintre aceste eseuri, "Despre filozofia de universitate“, conţine o analiză, extrem de actuală şi astăzi, a mecanismelor pătrunderii si impunerii ideologiei oficiale in mediul academic, cu consecinte mergand de la bizarerie si ridicol pană la trădarea adevărului, la anihilarea spiritului critic si la compromiterea formării intelectuale a tinerei generatii. Cel de al doilea eseu, "Despre intenţionalitatea vizibilă din destinul individului“, merge pe urmele eforturilor vechilor greci de explicitare a forţelor invizibile care determină evenimentele vieţii individuale. O sută de ani mai tarziu, C.G. Jung va elabora notiunea de "sincronicitate“ pornind de la conceptia dezvoltată aici de Schopenhauer. In ultima scriere din volum, "Eseu despre vederea de spirite si altele conexe“, il regăsim pe Schopenhauer confruntat cu o serie de mărturii privitoare la asa-numitele fenomene oculte, cărora le propune o explicaţie unică. Demersul său reuseste atat să conserve premisele kantiene ale dualitătii fenomen–lucru in sine, cat si să aducă o dovadă suplimentară in favoarea propriei teorii a vointei, care va constitui una din sursele de inspiraţie ale psihanalizei freudiene.
