Cele patruzeci de legi ale iubirii - Elif Shafak | Polirom

„Una dintre cele mai importante scriitoare Contemporane” (The Independent)

Traducere din limba engleză și note de Ada Tanasă

Ce se întâmplă cu mine după ce mor? Iată o întrebare pe care ne-o punem cu toţii, fără a reuşi vreodată să desluşim misterul morţii şi să găsim un răspuns. După ce inima încetează să-i mai bată, Leila Tequila – o prostituată agresată pe o stradă din Istanbul – descoperă că mintea ei se încăpăţânează să reziste încă puţin şi încă puţin… În cele 10 minute şi 38 de secunde care îi mai rămân înainte să se stingă de tot, creierul lucrează febril, rememorând episoade esenţiale din viaţa ei sau a celor cinci prieteni pe care şi i-a făcut în Istanbul. Fiecare amintire este o poartă deschisă spre trecut, întregind portretul Leilei şi schiţând în acelaşi timp contururile oraşului pitoresc pe care şi l-a ales drept casă şi care le oferă adăpost atâtor oameni nedreptăţiţi, abuzaţi, dispreţuiţi. Un roman nemaipomenit de frumos şi de tulburător despre miracolul vieţii, misterul morţii şi tărâmul straniu ce se întinde între ele.

„Un roman luxuriant, senzual… Unul ce le împrumută o voce oamenilor pe care nu-i vedem, pe care ne ferim să-i atingem, celor abuzaţi şi distruşi, ţesând cântecele lor dureroase într-o pânză minunată.” (Financial Times)

„Shafak scrie cu viziune, curaj şi compasiune… un portret uluitor al unui oraş, al unei societăţi, al unei mici comunităţi şi al unui singur suflet.” (The New York Times Book Review)

„Un roman răscolitor, emoţionant, magistral scris – şi cu o galerie extraordinară de personaje care surprind diversitatea Turciei moderne. O capodoperă.” (Peter Frankopan)

„Una dintre cele mai importante scriitoare Contemporane” (The Independent)

Traducere din limba engleză și note de Ada Tanasă

Ella Rubinstein – mamă casnică și soție nefericită trăind în suburbiile Bostonului zilelor noastre – se angajează, la aproape patruzeci de ani, la o agenție literară. Într-o zi i se cere să scrie un referat despre romanul unui autor pe care nu-l cunoște. Așa descoperă povestea fascinantei legături spirituale dintre faimosul poet persan Rumi și dervisul sufit Shams din Tabriz. Forța eliberatoare a iubirii care a schimbat destinele celor doi prieteni îl va schimba curând și pe al ei: între Ella și Aziz Zahara, autorul romanului, începe un schimb epistolar, apoi se înfiripă o minunată poveste de dragoste. O apologie a iubirii, privită în multiplele sale ipostaze, romanul lui Elif Shafak punctează cu subtilitate diferențele dintre religie și spiritualitate, dintre datorie și iubire.

Cu mesajul său actual, provocator, Cele patruzeci de legi ale iubirii merită să fie un fenomen editorial universal. - The Independent

„O carte captivantă și înțeleaptă, Cele patruzeci de legi ale iubirii este povestea unei întâlniri iscate de destin, a unei tovărășii spirituale și a unei tragice despărțiri. Elif Shafak preia fapte din biografia lui Rumi și a lui Shams, dervisul rătăcitor, și îi readuce pe amândoi la viață cu talentul unei mari povestitoare.” (The Associated Press)

„Trecutul și prezentul fac front comun în apărarea pasiunii într-un roman superb, senzual, tumultuos.” (The Times)

„Elif Shafak jonglează cu personaje din vremuri îndepărtate, o americancă a epocii moderne și un poet din secolul XIII, amândoi ilustrând o temă universală: lupta dintre rațiune și pasiune. Lăsându-se prinsă într-o poveste uluitoare, eroina ei va alege, fără să privească în urmă, pasiunea.” (More Magazine)

Traducere din limba engleză și note de Ada Tanasă

Fragment din romanul "Cele patruzeci de legi ale iubirii" de Elif Shafak:

Bagdad, aprilie 1242 Bagdadul n-a băgat de seamă sosirea lui Shams din Tabriz, însă eu nu voi uita niciodată ziua în care a venit la umilul nostru lăcaș de derviși. Aveam oaspeți însemnați în după-amiaza aceea. Cadiul se abatuse pe-acolo, împreună cu un grup de oameni de-ai săi, și bănuiesc că era ceva mai mult decât bunăvoință în vizita lui. Vestit pentru sila sa față de sufism, voia să-mi aducă aminte că stătea cu ochii pe noi, așa cum stătea cu ochii pe toți sufiții din ținut.

Cadiul era un om ambițios. Avea o față lătăreață, pântecul lăsat și niște degete scurte și butucănoase, fiecare împodobit cu câte un inel scump. Trebuia să se înfrâneze de la atâta mâncare, dar bănuiesc că nimeni nu avea curajul să-i spună lucrul ăsta, nici măcar medicul lui. Trăgându-se dintr-un șir lung de învățați pioși, era unul dintre cei mai puternici oameni din ținut. Cu un singur cuvânt putea trimite un om la spânzurătoare sau la fel de ușor putea ierta nelegiuirile unui osândit, scoțându-l din cea mai întunecoasă temniță. Îmbrăcat întotdeauna în blănuri și veșminte de preț, se purta cu măreția cuiva care era sigur de puterea sa. Nu încuviințam înfumurarea lui nemăsurată, dar pentru binele lăcașului nostru făceam tot ce-mi stătea în puteri ca să intru în voia acestui om puternic.

— Trăim în cel mai strălucit oraș din lume, a spus cadiul aruncând în gură o smochină. Azi Bagdadul dă pe din afară de pribegi care fug din calea hoardelor tătare. Noi le oferim un adăpost sigur. Asta e buricul lumii, nu crezi, Baba Zaman?

— Orașul ăsta e o nestemată, fără îndoială, am răspuns cu grijă. Dar să nu uităm că orașele sunt ca oamenii. Se nasc, trec prin copilărie și tinerețe, iar în cele din urmă mor. În clipa asta Bagdadul se află la vârsta tinereții târzii. Nu mai suntem atât de bogați ca pe vremea califului Harun Al-Rasid, deși ne putem mândri că suntem încă un centru al negoțului, meșteșugurilor și poeziei. Dar cine știe cum o să arate orașul într-o mie de ani? S-ar putea ca totul să fie altfel.

— Câtă rea-credință! a clătinat cadiul din cap, întinzându-se către un alt blid și luând o curmală. Cârmuirea Abbasizilor dăinuie și-o să avem o soartă înfloritoare. Bineînțeles, asta dacă starea de lucruri de-acum nu e tulburată de trădătorii din rândurile noastre. Sunt unii care-și spun musulmani, dar felul cum tălmăcesc ei credința islamică e cu mult mai primejdios decât orice amenințare din partea necredincioșilor.

Am hotărât să-mi țin gura. Nu era nici un secret - cadiul era încredințat că misticii, cu tălmăcirile lor proprii și tainice ale islamului, aduceau numai necazuri. Ne învinuia că nu țineam seama de sharia și prin urmare nu le arătam cinstea cuvenită oamenilor cu greutate - oamenilor ca el. Uneori simțeam că i-ar fi plăcut să-i izgonească pe toți sufiții din Bagdad.

— Frăția voastră nu face nici un rău, însă nu crezi că unii sufiți au întrecut orice măsură? m-a întrebat cadiul mângâindu-și barba.