Pe vremea fluviului Amur e un portret al artistului ca tinăr sălbatic, un băiat cu căciulă şi haină de blană mirosind a fum de cedru. Sensibilitatea literară a acestui roman este rară intr-o ţară care, in lungii ani de dictatură sovietică, era un simbol al disperării umane. (The New York Times)
Andreï Makine işi incepe romanul cu o scenă in care personajele parcă aparţin unei alte lumi: tărimul albului fără sfirşit de pe malul fluviului Amur. Un mic sat siberian in care uneori eşti silit să ieşi dintr-o izbă ingropată in zăpadă săpind un tunel spre lumină. In aceste locuri peste care domneşte tăcerea, viaţa s-ar putea confunda pur şi simplu cu bătăile inimii dacă orice mişcare a sufletului nu ar aduce o revelaţie. Atunci se naşte dorinţa, din senzualitatea trupurilor, dar şi din comuniunea cu natura ce se oferă privirilor. Iubirea are mireasma zăpezilor virgine din inima taigalei. Dintr-odată, totul e bulversat. "Fabulosul nostru Occident” işi face simţită prezenţa prin felurite semne. Mai intii un tren care trece, miticul Transsiberian. Apoi un film francez, viziune a unei existenţe orbitoare, chemare populată de fapte mari şi creaturi sublime. Vertijul unei alte istorii născute pe malul fluviului Amur, in anii adolescenţei.
Trupul ei, cristal topit şi fierbinte pe ţeava unui suflător de sticlă… Mă auzi, Utkin? Aceea pe care‑o evoc in discuţia noastră nocturnă de peste Atlantic va inflori sub pana ta febrilă. Trupul ei, cristal cu luciu cald de rubin, va deveni mat. Sinii i se vor intări colorindu‑se intr‑un roziu lăptos. Pe şolduri va avea un roi de aluniţe –urmele degetelor tale nerăbdătoare...
Vorbeşte despre ea, Utkin!”
Pentru mine, Rusia e ca o iubită de altădată. Am in minte o imagine a ei, a felului in care arăta şi a ceea ce insemna pentru mine şi mi-e teamă să distrug această Rusie din lăuntrul meu. (Andreï Makine)
