Your cart
Nu mai sunt produse in cosul tau
Tu mă’nspăimanti cu visuri, si’n spaime pui vedenii,
zburdalnicul meu suflet rupandu-mi-l de duh
si oasele, de moarte.
Că nu trăiesc cat veacul, să’ndur la nesfarsit;
ci lasă-mă in pace cu viata-mi găunoasă!...
Ce-i omul, că Tu Insuti l-ai ridicat in slăvi?
ce-i omul, ca Tu Insuti să nu-l scapi din vedere,
să ai un ochi asupră-i din seară pană’n ziuă
si’n ceasu-i de odihnă să-l iei la intrebări?
O, pană cand mă’nvălui, si pană cand m’acoperi,
si pană cand n’am tihnă nici să-mi inghit scuipatul?
Dac’am gresit, ce oare să fac eu? ci spune-mi,
Tu, Cel ce pan’si gandul din om il sfredelesti!...
De ce m’ai pus pe mine să-Ti stau, eu, impotrivă,
si sarcină să-Ti fiu?
De ce fărădelegea Tu nu vrei să mi-o uiti
si pentru ce păcatul din mine nu mi-l speli?...
Si-acum, merg in pămant;
curand s-o face ziuă, dar eu nu voi mai fi