Nimăre nu mă gonea, dar mie mi se părea că mă prinde şi mă duce la domnitoru Caragea şi mă pune in ţapă, pentru că adesior simbătile punea in ţapă pe hoţi. Am privit şi mă luasi frica; tot simbăta pe vinovaţii la puşcărie, la unii tăia miinile cu satiru, la unii tăia nasu şi urechile, legaţi cu miinile dindărăt, numai scutura din cap.
Tinărul care isi scrie amintirile din vremea ciumei lui Caragea este un personaj coborit din Ciocoii vechi si noi sau din Scrisorile lui Ion Ghica. Lipsit insă de ambitia si de machiavelismul acelora, Tache Merisescu rătăceste printr-o lume nestatornică si plină de primejdii; soarta i-o fac relatiile de familie, bunul-plac al inaltelor obraze si, mai presus de toate, intimplarea. Băiat de casă la boier, amant al cuconitei, calfă la Bucuresti, edecliu la Tarigrad, negustoras prin porturile Levantului, el ne lasă o mărturie nepretuită din secolul fanariot – secol pe care il cunoastem mai mult din scrierile călătorilor străini ori din amintirile cetoase ale nepotilor celor care l-au trăit. Manuscrisul pe care Constanta Vintilă-Ghitulescu il scoate astăzi la lumină va deveni o piesă de neocolit in istoria literaturii noastre premoderne.
Pe copertă, scenã din Bucureştii inceputului de secol XIX: Biserica şi Hanul Greci
