Touvia Carmely este un scenarist si scriitor israelian, născut la Bucuresti, in 1930 – pe numele romanesc de Tobias Săpunaru – emigrat in Israel in 1950 si care nu a avut vreo tangentă personală, nici colaterală, cu naufragiatii de pe "Struma”. Dar, ca multi alti autori dedicati aflării adevărului despre cauzele care au dus la acest deznodămant nefericit, el a pornit in cercetare, ca intr-o aventură a cunoasterii, si a scris, nu una, ci patru sau cinci cărti dedicate acestei teme, in engleză si romană, la fiecare adăugand noile lui descoperiri privind complicatele dedesubturi ale tragicei intamplări. Destinul a 759 de oameni scufundati odată cu acest vas, la 24 februarie 1942, a cutremurat lumea. Iar un răspuns oficial din partea uneia din tările implicate in această increngătură de vinovătii si tergiversări (Romania, Turcia, Marea Britanie, Germania, Rusia), nu a venit nici pană astăzi.
Autorul si-a inchipuit o familie de evrei romani care locuiau in Istanbul, au venit la părinti, la Bucuresti, si n-au mai putut pleca din cauza războiului, pe căi normale, astfel incat au fost nevoiti să accepte voiajul cu vaporul emigrantilor care mergeau in Palestina, ei urmand să coboare la Istanbul. Este modalitatea prin care autorul tratează acest subiect din afară, neimplicat fiind, nici măcar prin personajele sale, cu eroii "Strumei” – si totusi, atat de tragic impărtăsindu-le soarta.
Povestea reală a "Strumei” s-a spus si s-a repetat de nenumărate ori in acest răstimp, dar poate niciodată nu este prea mult pentru a destepta memoria colectivă. Este o poveste cu final tragic, dar care, de la inceput si pană la sfarsit, frizează absurdul. Chiar si acum, după 75 de ani, dacă o demontezi, poti constata că fiecare verigă a avut partea ei de disperare si sperantă, de sublim si ridicol in acelasi timp. Incat stai si te intrebi cum e posibil ca aproape 800 de oameni, majoritatea intelectuali, oameni cu stare – fiindcă un bilet de călătorie pe "Struma” costa, la vremea aceea, cat un apartament in Bucuresti – nu si-au dat seama că sunt jalnic păcăliti, desi acelasi lucru s-a intamplat si altora, inaintea lor, care au rămas si fără bani si cu călătoria contramandată! Desi… afisul-reclamă cu vasul "Queen Mary” era pus in vitrină doar ca să "ia ochii”, nava repartizată lor era de fapt un barcaz reconditionat, impropriu călătoriei pe mare, care pană atunci transportase doar animale in cursele de coastă din Bulgaria, iar motorul care trebuia să o propulseze era cumpărat de la un escroc din Galati, care de fapt il scosese din Dunăre, de la o navă scufundată… Unii s-au retras, afland starea precară a ambarcatiunii, totusi majoritatea a mers mai departe, ignorand pericolele. Desi… vasul a fost incărcat de zece ori cat capacitatea lui, iar conditiile in care urmau să călătorească – ticsiti, fără apă suficientă, nici potabilă, nici de spălat, cu cateva WC-uri pe punte in bătaia vantului, fără mancare destulă, fără carburant, cu motorul stricat… Ce să mai vorbim, nimic nu le-a mers ca lumea acestor oameni disperati, alungati de legile restrictive, care nu-si doreau decat să ajungă intr-un loc sigur, unde să nu se mai teamă de moarte. Si li s-a spus: călătoria va fi numai pană la Istanbul, după care, fiecare se descurcă cum poate, să ajungă in Palestina cu…trenul, prin Turcia asiatică.
Problema e că nici acolo nu-i astepta nimeni cu bratele deschise, arabii, detinătorii petrolului in zonă, presau englezii să nu incurajeze emigrarea everilor, asa că "Declaratia Balfour”, prin care Marea Britanie promitea evreilor sprijin pentru a-si intemeia o tară in Palestina, a rămas o vorbă-n vant.
Dorinta de a părăsi Romania si Europa, de frica prigoanei nemtilor, era insă atat de puternică, incat niciun rău nu li se mai părea de nesuportat. Si nu conditiile de călătorie ii speriau cel mai mult, ci obtinerea vizei de intrare in Palestina britanică. Plecau la drum si n-o aveau incă, erau emigranti ilegali!… Dar patronul vasului, grecul Pandelis, le promisese că va obtine vizele pentru ei de la Istanbul, cand vor ajunge acolo. Simplu, nu? Altă "vrabie de pe gard”!
-- text de Violeta Ionescu [baabel.ro]
