Vreme de peste jumătate de secol cat a trăit la Tiruvannamalai, Bhagavan Sri Ramana Maharshi a fost vizitat de un aflux continuu de oameni de pe tot cuprinsul Indiei cat si de multi din Occident, in căutare fie de călăuzire spirituală sau alinare in durere, fie doar de experienta prezentei sale. In toti acesti ani a scris foarte putin, cu toate acestea s-a păstrat un număr de inregistrări ale convorbirilor sale cu vizitatorii, care au fost ulterior publicate de către Ashram-ul său. Acestea sunt, in cea mai mare parte, in formă de jurnal, cu putin aranjament in functie de subiect. Scopul prezentei cărti il constituie alcătuirea unei expuneri generale a invătăturilor lui Maharshi prin selectarea si gruparea de pasaje din aceste convorbiri cat si din scrierile sale (publicate in The Collected Works of Sri Ramana Maharshi de Messrs. Rider & Co. in Anglia si de Sri Ramanasramam in India). Comentariile editorului au fost reduse la minimum si au fost tipărite cu caractere mai mici pentru a le distinge limpede de propriile cuvinte ale lui Maharshi.
Nu se face nicio distinctie intre perioadele in care Maharshi a făcut vreuna dintre afirmatii, aceasta nefiind necesară, deoarece el nu a fost un filosof care a cercetat un sistem, ci un Om Realizat care a vorbit din cunoastere directă. Se intamplă uneori ca cineva care urmează o cale spirituală sau cineva care nici măcar nu a inceput incă in mod constient căutarea, să aibă o străfulgerare de Realizare pe durata căreia, pentru o scurtă eternitate, să experimenteze absoluta certitudine a Sinelui său divin, imuabil, universal. O astfel de experientă i s-a intamplat lui Maharshi pe cand era un tanăr de 16 ani. El insusi a descris-o:
Marea schimbare a vietii mele a avut loc cu vreo sase săptămani inainte să fi părăsit Madurai-ul pentru totdeauna. S-a petrecut pe neasteptate. Stăteam singur intr-o cameră la etajul intai in casa unchiului meu. Rareori am fost bolnav si nici in acea zi nu era nimic in neregulă cu sănătatea mea, cand m-a cuprins deodată o subită si violentă spaimă de moarte. Nu era nimic in starea sănătătii mele care să o indreptătească, si nici eu nu am incercat să o explic sau să descopăr dacă exista vreun motiv real de frică. Am simtit doar "acum mor" si am inceput să mă gandesc ce să fac in această situatie. Nu mi-a trecut prin cap să consult vreun doctor, si nici mai varstnicii ori prietenii mei. Am simtit că trebuia să rezolv problema de unul singur, atunci si acolo. Socul spaimei de moarte mi-a indreptat mintea in interior si mi-am spus mie insumi, mental, fără a fi rostit de fapt cuvintele: "Acum moartea a venit. Ce inseamnă asta? Ce este ceea ce moare? Corpul moare." Si am dramatizat instantaneu fenomenul mortii. M-am intins tinand picioarele rigide inainte ca si cum "rigor mortis" s-ar fi instaurat, imitand un cadavru pentru a da mai multă veridicitate investigatiei. Mi-am tinut respiratia si am strans puternic buzele astfel ca niciun sunet să nu scape, astfel ca nici "Eu" sau orice alt cuvant să nu poată fi rostit. "Bine, atunci", mi-am spus mie insumi, "corpul acesta este mort. teapăn, va fi purtat la locul de incinerare iar acolo ars si redus la cenusă. Dar cu moartea acestui trup sunt eu mort? Este trupul "Eu"? Corpul e tăcut si inert dar eu simt intreaga fortă a personalitătii mele si pană si vocea "Eu"-lui inlăuntrul meu, separat de trup. Eu sunt asadar spirit care transcende corpul. Trupul e cel care moare dar Spiritul care il transcende nu poate fi atins de moarte. Inseamnă deci că Eu sunt spiritul nemuritor." Toate acestea nu au fost simplă gandire seacă; au străbătut prin mine intens ca adevăr viu pe care l-am perceput direct, aproape fără procesul gandirii. "Eu"-l era ceva foarte real, singurul lucru real in starea mea prezentă, si toată activitatea constientă legată de corpul meu se centrase pe acel "Eu". Incepand din acel moment, printr-o puternică fascinatie, "Eu"-l sau Sinele a focalizat intreaga atentie asupra lui insusi. Spaima de moarte a dispărut odată pentru totdeauna. De atunci incolo absorbtia in Sine a continuat fără intrerupere.
Ultima frază este si cea mai remarcabilă, deoarece, de regulă, o astfel de experientă trece repede, desi impresia de certitudine pe care o imprimă in minte nu este nicicand uitată după aceea. Foarte rare sunt cazurile in care se instaurează permanent, lăsand un om de atunci incolo in identitate constantă cu Sinele Universal. Un astfel de om a fost Maharshi.
Curand după ce s-a petrecut această schimbare, tanărul care urma să fie cunoscut mai tarziu ca "Maharshi" a părăsit casa părintească in calitate de sadhu. Si-a indreptat pasii spre Tiruvannamalai, orasul de la poalele colinei sfinte Arunachala, unde a si rămas pentru tot restul vietii.
A rămas cufundat o vreme in Beatitudinea Divină, fără să vorbească, abia mancand, ignorand cu desăvarsire trupul de care nu mai avea nevoie. Cu toate acestea, imprejurul lui s-au strans, treptat, devoti si, pentru binele lor, a revenit la o viată normală in exterior. Multi dintre ei, jinduind după instruire, i-au adus cărti rugandu-l să li le citească si lămurească, astfel că el deveni invătat din intamplare, fără a fi căutat ori pretuit studiul. Invătătura străveche a nondualitătii pe care si-a insusit-o astfel nu a făcut decat să dea doar o formă realizării lui. A explicat el insusi:
Nu am citit nicio carte exceptand Periapuranam, Biblia si fragmente din Thayumanavar sau Thevaram. Conceptia mea despre Ishvara (Dumnezeu) era similară aceleia din Purane (mituri si cronici); nu am auzit niciodată de Brahman (Absolutul), samsara (manifestare) si asa mai departe. Nu stiam incă de existenta unei Esente, sau Real Impersonal, care stă la baza tuturor lucrurilor si că Ishvara si cu mine eram amandoi identici cu această Esentă. Am auzit de toate acestea mai tarziu, la Tiruvannamalai, pe cand ascultam Ribhu Gita si alte cărti sfinte, descoperind astfel cum cărtile analizau si dădeau un nume la ceea ce eu simtisem intuitiv, fără analiză ori denumire."
Poate că ar trebui mentionat ceva despre felul lui Maharshi de a răspunde la intrebări. Nu era nimic greoi ori pontifical in asta. Vorbea liber iar răspunsurile le dădea adesea razand si cu umor. Dacă cel ce pusese intrebarea nu era multumit, era liber să obiecteze sau să revină cu intrebări suplimentare. S-a spus că Maharshi invăta in Tăcere, ceea ce nu inseamnă insă că nu dădea explicatii verbale, ci numai că acestea nu constituiau invătătura sa esentială. Aceasta era experimentată ca o influentă Tăcută in inimă. Puterea prezentei sale era coplesitoare iar frumusetea sa indescriptibilă si, totusi, in acelasi timp, era din cale afară de simplu, din cale afară de natural, modest, nepretentios, neafectat.
