Mioriţa Baciu Got (n. 1948), absolventă a Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Secția românăfranceză, este doctor în filologie al aceleiași universități, cu teza Argoul românesc (1982). În perioada 1990–2007 a fost inspector general de limba și literatura română în Ministerul Educației, fiind în paralel și profesor în învățământul liceal și universitar.
Între 1995 și 2016 a condus Secretariatul Național al Învățământului Catolic din România. A publicat numeroase manuale școlare, cărți cu profil didactic, cursuri universitare și articole de specialitate.
A debutat ca poetă cu Polenul clipei (1996, cu o prefață de Cezar Baltag). Au urmat cartea de memorii Istoria unui destin confiscat: Tatăl meu, martirul neștiut Viorel Baciu (2013, cu o prefață de Vladimir Tismăneanu) și volumul de versuri Anotimpul tăcerii (2019).
Prefață de Mihai Frățilă
„Astăzi, când pe mulți nimic nu-i mai poate mira ori indigna, când atâția nu mai cred în nimic și nici nu pricep ce însemnătate au valorile și idealurile, cititorului acestei cărți i se propune exemplul Elsei Anca-Bărbuș. Memoria domniei-sale se dovedește a fi un repozitoriu fără egal prin prospețimea și acuratețea crâmpeielor de istorie personală și colectivă pe care le găzduiește. Cartea aceasta este o istorie trăită – un angajament față de libertatea spiritului și, totodată, un angajament față de propria responsabilitate. Prin viața sa, Elsa Anca-Bărbuș ne vorbește despre tăria credinței și despre faptul că adevărul, indiferent de context, înseamnă putere.“ - Mioriţa Baciu Got
„Din felul de-a fi al Elsei Anca-Bărbuș învățăm gustul politeții, nostalgia cuviinței și savoarea celor «șapte ani de-acasă», dar cel mai impresionant rămâne faptul că din vorbele ei nu răzbate nici o umbră de resentiment. Nu găsim nimic demodat în forța caracterului și lupta sinelui acestei eroine, în conștiința prețului de sânge pe care l-a plătit și a binelui moral căruia i s-a consacrat de-a lungul existenței sale zbuciumate. Cele două interlocutoare întrețes o carte solară, tihnită, scoțând la lumină un model de om, de partener de dialog împlinit, izbăvit prin lupta cu sinele, inconfundabil și de care, după ce l-ai cunoscut, nu poate decât să-ți fie veșnic dor.“ — Mihai FRĂȚILĂ, episcop greco-catolic de București
