Orice lucru e ca o oală cu două toarte: una de care poti să-l apuci, cealaltă de care, apucandu-l, te arzi.» Această vorbă a lui Epictet imi pare că rezumă cel mai bine ajutorul pe care i-l dă cititorului cartea de fată. Scrise cu limpezime, paginile lui Wilhelm Tauwinkl răspund in fond la această intrebare: cum pot religia si credinta să ne intunece mintea si să ne schimonosească purtarea, in loc să ne ajute si insenineze? Toată viata, in apropierea celor sfinte, am auzit expresia «e pe placul lui Dumnezeu». Sau «e voia Domnului». Dar, mă intrebam, cum pot fi aflate placul sau voia Domnului cu măsura omului? Există vreun muritor «hăruit» in asemenea măsură incat să pretindă că ii cunoaste lui Dumnezeu, in fiecare clipă si imprejurare, gandul si placul? Apoi, se măsoară iubirea de Dumnezeu neapărat prin mersul la biserică, prin rugăciunea care cere ceva pentru cel ce se roagă, prin piosenia afisată public? Nu cumva tot ce tine de spatiul credintei se validează mai cu seamă in raport cu fapta cantărită in spatiul moralitătii umane? Intr-o lume plină de bigotism si superstitie, de o modestă catehizare a credinciosilor si nu intotdeauna de o autentică vocatie a unora dintre slujitorii credintei, cartea profesorului Wilhelm Tauwinkl, prin prospetimea ei, face mai inteligentă lumea in care trăim. Rar mi-a fost dat să citesc un text mai dezinhibat scris de un teolog in Romania.
