Romanul Cainele iubirii e o poveste de familie neconventional spusă, despre o lume deopotrivă dură, intunecată si plină de tandrete. Privită prin ochii copilului-narator, existenta cenusie dintr-un oras de provincie comunist, candva la sfarsitul anilor ’70, capătă dimensiuni fabuloase: un tată ofiter, autarhic si inchis in sine, a cărui boală il reduce treptat la stadiul de invalid, o mamă puternică, in ciuda fragilitătii ei fizice, o istorie complicată de familie, care il are in centru pe bunicul patern, sunt elementele povestii.La inceput a fost o fotografie găsită intamplător, care m-a făcut să scriu despre ce mă frămantă. Despre cicatricele care nu se vindecă, istoria in care suntem aruncati si căreia nu vrem să-i apartinem, boala căreia nici ei nu vrem să-i apartinem. Am vrut să disting fetele colective ale vinovătiei, chipurile individuale ale mărturisirii, mecanismele prin care, impreună, devenim o infătisare, o imagine. Ce ne umanizează? Ce ne dezumanizează? Pană unde suntem noi insine? Fictiunea m-a ajutat intotdeauna să decupez teritorii aparent nelocuibile, pentru că lumile mele au granite fine, permeabile, usor de străpuns. Am scris cartea aceasta cu teama că, uneori, le-am lăsat personajelor mele prea multă libertate, si cu nelinistea că, alteori, le-am abandonat cand aveau mai mare nevoie
